Institutul Alfred Wegener din Germania, o organizație de renume în cercetarea polară și marină, a coordonat un studiu privind impactul topirii permafrostului asupra climatului global. O echipă de cercetători de la această instituție și de la Universitatea din Bremen a analizat sedimentele marine de pe coasta insulei Herschel din Canada pentru a stabili traseul materiei organice spălate de ape. Rezultatele arată că majoritatea carbonului eliberat prin erodarea solului înghețat rămâne sechestrat în adâncuri, în loc să ajungă rapid în atmosferă sub formă de gaze cu efect de seră.
- Microorganismele marine descompun doar 10% din carbonul organic terestru provenit din solurile înghețate.
- Bacteriile din sedimente preferă să consume carbon proaspăt din alge marine în locul celui vechi din permafrost.
- Descoperirea oferă date esențiale pentru ajustarea modelelor climatice globale privind încălzirea din zona polară.
Circuitul carbonului terestru rămâne blocat în sedimente
Solurile înghețate din regiunea arctică depozitează aproximativ 1.300 de gigatone de carbon din surse organice, în special resturi vegetale, în timp ce sedimentele din oceane și delte conțin încă 400 de gigatone. Pe fondul creșterii temperaturilor globale, permafrostul se topește într-un ritm accelerat. În prezent, până la 0,02 gigatone de carbon ajung anual în ocean prin intermediul râurilor și al erodării de coastă, iar estimările indică o creștere a acestui flux cu 70% până la 150% până în anul 2100.
Pentru a înțelege ce se întâmplă cu acest material organic odată ajuns în mare, cercetătorii au prelevat carote de sedimente din apropierea insulei Qikiqtaruk (Herschel), acoperind o perioadă de depunere de aproximativ 50 de ani.
Analiza stratului sedimentar a arătat că, deși apele transportă cantități masive de carbon organic de pe uscat, doar o mică parte din acesta intră în circuitul activ al carbonului oceanic.
Izotopii atomici arată preferințele de hrănire ale bacteriilor
Oamenii de știință au măsurat compoziția izotopică a carbonului din apa colectată din porii sedimentelor marine pentru a identifica hrana consumată de microorganisme. Izotopul 13C a fost utilizat pentru a diferenția carbonul de origine terestră de cel marin, iar izotopul 14C a permis determinarea vârstei materiei organice.
Datele au indicat că bacteriile din sedimente funcționează ca niște consumatori selectivi, preferând resturile proaspete de alge în defavoarea carbonului vechi adus de erodarea permafrostului. Din acest motiv, microorganismele convertesc în gaze doar circa 10% din carbonul organic din sedimente, gaze ce pot urca ulterior în atmosferă.
Cea mai mare parte a carbonului terestru rămâne depozitată pe fundul mării, contribuind într-o măsură mai mică la efectul de seră decât se estima în trecut.
Modificarea apelor costiere influențează fotosinteza
Pe lângă dinamica gazelor cu efect de seră, transportul de sedimente afectează biogeochimia apelor de coastă. Fragmentele de sol spălate de valuri tulbură apa mării și îi schimbă culoarea pe măsură ce carbonul se dizolvă, diminuând cantitatea de lumină solară care pătrunde în adânc. Această reducere a luminii poate limita fotosinteza realizată de alge, afectând baza lanțului trofic din care fac parte peștii, crustaceele și focile.
Echipa de cercetători intenționează să aprofundeze aceste interacțiuni complexe în cadrul campaniei internaționale „Arctic Pulse”, planificată pentru anul 2027, care va utiliza nave de spargere a gheții, avioane speciale și echipe terestre.
Considerați că noile date despre stocarea carbonului în Oceanul Arctic schimba perspectiva asupra urgenței măsurilor privind schimbările climatice? Vă invităm să vă exprimați opinia în secțiunea de comentarii.
